vineri, 22 august 2008

Imn 1

Linkuri de întoarcere către această postare
Lasa in urma caii-naripati
Sa zboare cu aripi
de cer
ceva de la tine e sclipirea
de dupa rasaritul de soare
cand aprinzi cu-o singura suflare
taine din timpuri paralele.

Flaute si tobe de-ti canta
e imn de viata
Asculta!
caci te-ai nascut in celula
de dinainte de vreme.

Glasu-ti se pierde in mine
roaga-te,
tanguieste si cere
de la timp putina uitare
de-a ramane pe fundal de vapaie.

miercuri, 20 august 2008

din ciclul SF...sau: cum sa intoarcem pamantul cu fundu'-n sus?

Linkuri de întoarcere către această postare

Ce rost sa te trezesti dimineata? Presupune sa mergi la somn devreme, iar asta e chiar urat. Noaptea e cea mai delicioasa parte din cele 24 de ore ale unei zile. O noapte de nesomn se recupereaza in 8-9 zile; dupa un calcul sumar sunt pe minus cu mult. Ne trezim dupa pranz, deci. Asta e bine. Jumatate de zi "compromisa".  Nimic rau. Oricum nu as face nimic daca m-as trezi dimineata. Afara e cald si caldura ma indispune groaznic. Plus, sunt fericita posesoare a unei portii de lene considerabila. Vad ca nu fac nimic, insa nici macar nu vreau sa fac ceva. Cota maxima de inutilitate. Mai deschid un ochi, vad ca lumea lucreza, job-uri, nebunii...si il inchid la loc pe ochi. Mi-e bine asa. Mare noroc cu respiratia: proces reflexiv, de inalta autoconservare. Asta mai lipsea sa imi bat capul sa respir.
De lene ce imi e nu mai suport pe nimeni. Poate doar pe emo kidz. Am un mare regret: pe vremea cand eram eu o liceanca dark nu era curentul asta. Eu ii iubesc pe emo. Cine ma cunoaste stie. Placa de intreptat pleata nu ma pasioneaza, insa ii iubesc pe emoizi. Nu sufar pe nimeni, mai ales bloggerii. Fie sunt domnisoare sensibile, visatoare(a se citi plangacioase), fie "realiste" si "intransigente" [eu sunt artista, nu fac parte din nicio categorie], fie sunt tineri cavaleri in armura ruginita, feroce si observatori fini ai realitatii sau pur(i) si simpl(i)u romantici incurabili. Sunt blog-uri foarte bune, indubitabil. Dar nu despre ele vreau sa vorbesc. Sunt chiar antisociala. Ar putea foarte bine sa plece toata lumea, cat mai departe, ca oricum nu face altceva decat sa se planga, sa se tanguiasca. Daca as avea puterea sa fac toata lumea sa dispara oricum mi-ar fi prea lene sa o fac. Cui ii pasa? Oameni obositi si dezinteresati. Tristi si amarati, v-ati nascut ca sa va plangeti de mila. Idealul meu in viata e sa ma plang, dar sa o fac atat de bine incat sa-mi atrag si adepti. Sensibilitatea mea iesita din comun, sau dimpotriva, duritatea mea, sunt noutati incontestabile. Fugi domnule de aici ca nu te cred deloc! 
Cu toti! Hideti cu toti! Ne jucam de-a viata, o facem cat mai moarta!
Sunt convinsa ca atunci cand ti-a dat viata, mama ta nu a spus: uite! am dat moarte unui om. Nicidecum. Dar ai avut tu grija, sa-ti omori viata. Nu inconstienta, nici prostie...dincolo de asta! E culmea, culmilor: sa fii atat de lipsit de consideratie incat sa nu-ti apreciezi propria viata...a ta!!! E a ta, tu, muritor nenorocit, doar asta ai, si nici macar pentru totdeauna. Ai o viata, limitata, si o distrugi si pe ea! Ce rost are?!
Mi-e lene sa ma mai gandesc la asta, m-am plictisit de voi, nu va mai sufar.
Iubeste-ti aproapele!...cand o sa-si respecte el viata, atunci!

duminică, 17 august 2008

Vitralii

Linkuri de întoarcere către această postare
S-a spart fereastra Bisericii
si te-ai ascuns in mine;
Pana de pescarus purtat de Dumnezeu
Te-au tras afara din privirea mea.

Te vad in ciobul rosu de vitraliu
Icoana palmei mele stangi
si-am sa te strang, si-am sa te leg de mine,
in legamantul meu tacut.

Raman nemiscata in ochiul de sticla
Nu vreau si nu pot sa mai strig
Cand totul dispare in umbra
Noi nu uitam sa cantam.

Se trezesc ingeri in rastimpuri,
sa deseneze linii pe pamant,
Sa zamisleasca o floare sau poate,
un nou inceput.

Am sa ma nasc si-am sa traiesc in perpetuum
asa cum din vazduh se naste-orizontul
Inchisa in pleoapa ta dreapta
ridic Biserici din pamantul cel sferic.

joi, 14 august 2008

Oameni mici

Linkuri de întoarcere către această postare


Am făcut din mult puțin, am redus la minim și mi-a plăcut. Mi-am luat ceașca de cafea în mână, am sorbit de două ori și mi-am zis că azi e ziua.
Ai un an peste 20, adică ai schimbat deja ceva...prefixul. Așadar ai 21 de ani, vârsta biologică.
Nu cred că are cineva stupida pretenție să știi cine ești...în afară de mine. Eu vreau, dragii mei din aceeași generație să știți cine sunteți, ce vreți de la voi, de la noi, de la lume, de la viață în general. Vreau să aveți o imagine clară a ceea ce sunteți, vreau să aveți câteva date generale. Lucrurile pe care le experimentezi, guști, înveți în liceu. Experiențele care au loc înainte de 20 de ani; nu pentru că spun eu că se inatmpla atunci, ci pentru că asta e mersul firesc al lucrurilor. E destul de trist ca la 21 de ani să ai atitudine de 17, să te compoti fix ca un puber exasperant. E greu și pentru tine - înseamnă că ai trecut peste o perioadă importantă, și o trăiești acum - , e greu și pentru noi, cei din jur - care ne așteptăm să avem în față un om ce a trecut deja de perioada asta - .
Am rămas profund șocată în ultima vreme de reacții, de atitudini nepotrivite. Asta după ce abia îmi revenisem după anul 1 de faculta, când credeam că m-am întors în timp în primul an de liceu. Te aștepți ca după terminarea mirificului liceu să fii mai ok cu tine însăți. Dar nu!!! Kinderi în cel mai înalt grad. Am zis că poate unii își revin mai greu. Nu!!! Nici asta. Sunt persoane care își revin și altele care dimpotrivă nu-și revin deloc, absolut, niciodată. Se macină ei, îi toacă mărunt și pe cei din jur. Dar sunt drepți, maturi, deținători ai adevărului suprem; oameni destoinici și capabili, cu privire dreaptă, încrezătoare, nepătata. Ete Fleoșc! Oameni mici care nu știți să visați și mai ruinați și visele altora. Care trăiți adolescența după 20 de ani!
Eu când spun că știam mai multe când eram mai mici, pierzând odată cu vârsta din ce în ce mai mult, urlați la mine să mă maturizez. Nu, nu! Lasă așa.
La voi maturizare înseamnă un job, unde muncești pe rupte, pentru că de bani avem toți nevoie, sunt dureros de necesari; maturizare înseamnă să-ți porți singur de grijă, să fii responsabil. Să mai ieși din când în când cu amicii (doar amici, de prienteni nu ai timp, asta în cazul în care știi la 21 de ani diferența între amic și prieten), te faci țăndări, că doar alcool și iarbă găsești la orice pas, zaci a 2-a zi, care e duminică, și luni o iei de la capăt. Fie ai pe cineva lângă tine, fie ești single, istoria e aceeași.
Amețești. Dacă stai să urmărești timpul amețești. Se mișcă îngrozitor de repede, dureros. Trece, trece și te trezești la 25. Muncești mai mult, ai nevoie de mai mulți bani, te gândești că poate vrei un copil. Timp pentru el nu vei avea, pentru că ai nevoie de bani, bani ce se câștiga cu o investiție: timp. Relaxare înseamnă concediul de vară, în care îți vei permite probabil să mergi în oarecare insule exotice sau croaziere, unde să te prăjești la soare sau unde să te ia frumos de mână un ghid să-ți prezinte Sfinxul. Te mai întâlnești din când în când cu vechile cunoștințe, ieși cu colegii de serviciu rareori.
Deja la 30 de ani nu vreau să-mi mai imaginez. Nu mai vreau și gata.
Ești matur, pe picioarele tale, te descurci singur, da?
Și?
Dincolo de asta ce mai e?
Bineînțeles, eu privesc din perspectiva mea. Una în care țin cu dinții de ce visam când eram mică. Unde vârsta biologică nu are nici cea mai mică legătură cu cea psihologică. Unde la 21 de ani văd că cei din jur nu știu multe aspecte pe care ar fi trebuit să le aibe bine împământenite, însă sunt "stăpâni pe viață lor".
Să mă facă cineva să înțeleg care e percepția generală despre maturitate. E altceva decât a-ți asuma responsabilități? -și nu, job-ul, câștigul de cât mai mulți bani, nu se încadrează aici-.
E altceva decât încrederea în tine? Decât a privi înainte în culori? Decât a ști ce vrei de la tine, de la cei din jur?

marți, 12 august 2008

vineri, 8 august 2008

recunoastere

Linkuri de întoarcere către această postare
bine ai venit in uitare
fluturi galbeni

pasesc in nepasare
pe mici cristale de sare

te ating cu gandul
culori de lumina si zare.

alunec spre niciodata
din farama de speranta

trag firele de gheata
din locul numit casa

sfarseste-ma si fa din icoana ta
rana cugetului.

luni, 4 august 2008

Ain't no angel gonna greet me...It's just you and I my friend.

Linkuri de întoarcere către această postare
1.
2..
3...
START!
Ne-o amintim, cu siguranta, pe doamna a carei voce o auzeam in orice film de pe mult exploatatele casete video de dupa Revolutie. Fericire mare, acum cu subtitrarile. Sau...nu?!? Nu stiu la altii cum e, prin alte orase, insa in Bucuresti situatia cinematografelor e cam asa: minunatele "...plexuri" (cele din mall-uri) si celelalte.
In Romania, in Bucuresti mai mult decat in alte orase, nu exista consum de semne. Nu, nu, nu! Exista "a trai din/in simboluri". Nu vorbim de consumerism aici, ci de un mod de viata, un cult. Lasand orice alt aspect la o parte, si limitandu-ma la cinematografe, imaginea e urmatoarea: cine merge la film in mall trebuie sa se integreze peisajului, in primul rand, iar peisajul il cunoastem, mult prea bine: doamne si domnisoare "sclipitoare" si domni "stralucitori", nu simple persoane ci marci in miscare. Acum, daca te integrezi peisajului, trebuie sa te integrezi si spiritului. Mai greu aici. Atitudinea ori o ai, ori ba. Oricat ai incerca, EI te simt. Nu esti de-al lor si gata. Bun! Deci, sa recapitulam: nu mergem la film pentru film ci sa ne afisam. Faptul ca ne si cultivam pe ici pe colo e doar un mic plus:
"Am fost la filmul ala!"
"Si?"
"Si a fost frumos!"
Chiar asa? Interesant punct de vedere, putin probabil sa-l fi luat in considerare inainte, insa acum...!
Si sunt cinematografele de mana a 2-a. Nu e vina lor ca au ajuns asa. Ele, niciodata nu s-au gandit ca va fi nevoie de un anume conglomerat de semne ca oamenii sa fie interesati de un film (aleg varianta aceasta a decaderii cinematografelor, lasand la o parte diversele interese ale diversilor Oameni Importanti). Exista si aici o mica delimitare: exista cinematografe ingrijite si cinematografe cumplite. Iarasi, ele nu au nicio vina. Nici rola de film, nici macar actorii. Cu atat mai putin vina mea ca exista subtitrari, ca tu nu stii sa citesti, dar ai o iubita "elevata", care iti citeste. Nu e vina filmului sau a proiectorului ca e neingrijit cinematograful, cu atat mai putin a mea. De ce te razbuni pe mine, spargand seminte, scuipand cu dusmanie cojile pe jos?
Nu e nimeni vinovat ca eu aleg sa merg la un anume cinematograf, dar e vina ta ca ai 25 de ani, nu stii sa citesti, iti iei "dublajul" tipator la brat si vii sa te cultivi la cinema; ca stai in spatele meu scuipand seminte.
3...
2..
1.
FINISH!
Oameni buni, cu un alfabet suntem cu toti datori! Nimeni nu-ti cere sa stii sa rezolvi formule matematice, insa fii om in limita venitului la cinematograf si cititului de unul singur, a mancatului de seminte la tine acasa.
Dragii mei, semnul de pe tricou nu e mai mult decat atat: un semn. Din nefericire, asta esti si tu, un om ce poarta un semn. Iti spun ca nu face din tine un om insemnat, oricat speri la asta.

Post scriptum: Nici macar nu a fost un film bun.

vineri, 1 august 2008

mai curati...

Linkuri de întoarcere către această postare

Citeam acum ceva vreme un interviu cu Cecilia Stefanescu. Imi place stilul ei, maniera de abordare literara, consider ca are talent. Spunea ea acolo un lucru pe care l-am auzit de atatea ori incat pare o copilarie: cititul iti imbogateste vocabularul. Aspect infailibil, probabil de aceea propozitia isi pierde din valoare. Imbogateste vocabularul, iti confera fluenta in gandire, in vorbire, iti dezvolta imaginarul. Ma gandesc de ceva vreme la reciclare. Nu la tomberoanele cu "fiecare lucru are locul lui". La o extrapolare a idei budhiste de reincarnare ma ducea gandul. La reciclarea de oameni. Poate parea grav, mult, totalmente extremist, insa in mod sigur si oamenii sunt reciclati (a nu se citi oamenii sunt deseuri, ci doar actiunea de a preschimba ceva cu scopul de a fi refolosit). Nu vad prin asta o decadere. Nicidecum. Spre exemplu, cititul ajuta la reciclare, un film bun de asemenea, muzica cu precadere. Vad orice aspect din mediul inconjurator, orice om cu care intri in contact un agent de reciclare. Bineinteles, se poate si in sens invers si schimbarea sa fie in negativ. Cert e ca ne schimbam la un momentdat, intevine un plus sau un minus, ceva se intampla. Nu pentru totdeauna. Eu sunt adepta sloganului "nu ne schimbam niciodata". La modul ca esenta, baza, raman aceleasi. Se poate schimba forma, insa fondul e irecuperabil. Ce produce schimbarile? Lucrusoare multe si nenumarate. De la cele mai marunte la cele mai complexe. Motivul schimbarii este intr-adevar interesant, am experimentat eu insami, am vazut si la altii. De cele mai multe ori esti tragic, trist. Psihologia si psihanaliza in mod sigur pot veni cu argumente, contrargumente, explicatii, insa modul in care simti este in totalitate personal. Mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, voluntar ori ba, ajungem sa reciclam parti din noi, poate chiar intregul, indiferent de motiv sau magnitudine.  Destul de bizar, insa schimbam mici aspecte, suntem capabili de asta, dar nu putem sa schimbam datele generale; trist imi pare atunci cand, in urma reciclarii rezulta uratul, iar lucrurile asa stau de cele mai multe ori.