joi, 25 septembrie 2008

un articol atipic, aberant si slab

"Oamenii sunt de doua feluri: felul intai si felul doi"...desert nu sunt, ar fi prea buni.
Ma fascineaza, ca sa nu spun obsedeaza, ploaia. EA, ploaia. Cum de toate picaturile, multe, multe, poarta numele de ploaie? De ce nu le-a spus boabe de apa si le spune ploaie? E cam acelasi lucru cu omul. Dumnealui, omul, nu este doar calm, sau darnic, sau nesincer...sau oricum altcumva. Sunt nenumarate chipuri si stari sub care exista, dar poarta numele de om. Nu e o comparatie echitabila, stiu; doar si din prisma faptului ca ele, picaturile care formeaza ploaia, sunt sincere cu ele insele. 
Sunt intr-un milion de feluri, am cel putin un milion de fete, asta sunt si imi place asa, nu as avea cum sa fiu altfel, nici nu imi doresc. Dar nu am spus niciodata ca sunt intr-un anume fel. Ar fi groaznic. Nu am spus niciodata ca nu stiu cum sunt...ca nu-mi gasesc eu locul, e altceva; nici nu mi-am schimbat "imaginea" despre mine, in functie de ceea ce am facut. Daca azi ti-am spus adevarul nu inseamna ca sunt un om sincer, daca maine iti dau o mana de ajutor nu sunt bunatatea intruchipata.
Plecasem de la a fi corect cu tine insuti... Cred ca e o greseala incomensurabila sa te amgesti. E trist si nedrept...ajungi inevitabil sa nu-ti respecti viata.  
Mi-am dorit mult timp sa ma cunoasca cei de langa mine, sa ma vada asa cum sunt. NU! Nicidecum. Ajungi sa nu mai stii nici tu ce e cu tine. Au spus-o altii, o mai spun si eu: nu esti vazut asa cum vrei, cand vrei. Dar nu prea ar trebui sa conteze; de vreme ce nici macar tu nu esti in masura sa te privesti in ochi, de ce sa ai asteptari de la altul.
Intreg milionul meu de moduri de a fi ma face linistita si impacata cu mine insami.
"Om" e de mai multe feluri, doar ca nu stie si se crede felul intai.

joi, 18 septembrie 2008

File din cartea albastra de pe masa (2)

Cand nu mai stiu
Ma panichez, incep sa-mi tremure mainile, sa fiu agitata, sa ma doara stomacul si sa am o stare de profunda slabiciune. Atunci nu mai cred nici in mine si am clara impresie ca oricine vrea sa ma atace, vrea ceva de la mine. In momentul in care nu mai stiu nimic, dar mai ales in ce directie ar trebui sa-mi atintesc privirea, ma simt dureros de singura. Nu stiu exact la ce ma astept, insa uneori ma simt atat de departe de tot ce ma inconjoara! Cred ca sufletul nu are memorie. Ar trebui totusi sa posede asa ceva, i-ar fi mai usor...mi-ar fi mai usor. Minunatele idei si constatari la care am ajuns...nimic. Nu am stiut niciodata si nici nu am sa stiu cum e mai bine, nici macar pentru mine, sau poate mai ales pentru mine. "Daca esti in regula cu tine, vei fi si cu ceilalti"; eu nu ajung la niciun punct stabil cu nimic. Chiar daca ajung la bine, nu stiu cum sa fac fata. Cred ca experienta te face mai puternic, atat cat poti fi perceput ca un om puternic. Cu acest gen de forta interioara te nasti, ea te tine legata de pamant, de real, de concret. In momentul in care doar te izbesti de pamant, in cadere, nu te intareste. Atunci cand te simti stingher aici jos si cauti fara incetare si fara raspuns, clar, realitatea imediata nu-ti da forta.
Eu si baloanele mele de sapun...

miercuri, 17 septembrie 2008

Daca...

Fara sa vrei sau sa poti schimba asta, esti pus sa traiesti in locul altcuiva...cu tot ce presupune viata aceluia, fara sa stii daca situatia asta e provizorie sau permanenta.
Asta da schimbare, adrenalina, viata tumultoasa...
Ai fi acelasi, ai face aceleasi lucruri ca in... "viata ta"?

marți, 16 septembrie 2008

"Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie."

M-am trezit devreme azi, pe acelasi fond al vremii neprietenoase. Se pare ca nici azi nu ma voi bucura de toamna. Ceva trist se intampla. Mi se fura ceva vital, aerul toamnei.
Dupa primavara - anotimp mult elogiat in poeme nemuritoare si sub auspiciile caruia sunt nascuta, ca o floare de mai ce ma aflu - toamna e de departe favorita mea.
Nu coloritul frunzelor ma atrage, catusi de putin. De fapt ma tot intreb ce vad oamenii atat de frumos la aceste frunze...moarte! E trist! Hey, copacii raman goi si infrigurati. Ce e asa spectaculos la asta?
Nu. Eu iubesc mirosul toamnei. Nimic nu poate si nu ii concureaza. Exceptand zilele de felul asta, cand sunt prizoniera in casa, toamna are un soare doar al ei, dulce, caldut si zambitor, ce imi surade doar mie. Aerul e calm, in ciuda agitatiei ce pare sa puna stapanire pe oameni, un aer cuminte si aromat. Dar sa lamuresc un aspect; eu vorbesc de toamna la tara, la mine acasa. Aici m-am intalnit, la propriu, cu toamna, zilele abia trecute. Puternica, fragila, dulceaga, cu adierea ei calduta si parfumul inconfundabil. O tanara care nu e nici femeie, nici copil; are insa siguranta farmecului sau. Aurie. Usor adormita dar proaspata.

Dulce-amarui. Asa este mirosul toamnei.

marți, 9 septembrie 2008

Despre nimic

ai cazut si ai invatat sa triesti fara aripi
si musti din suflete
Traiesti noptea,
comoara intregii lumi

ingeri cuminti si tacuti
merg in siruri spre Dumnezeu
cer iertarea inceputului
se tanguiesc pentru sfarsit.

sunt zilele mai scurte
cand patima te apropie de zid.
Reci si umede
te atrag spre nicaieri
Maini negre

te gust din nou.
Din coltul cercului desenat pe tavan
s-a desprins un fluture
frica albeste greseala.

nimic e limita
pacatuiesti prin simtire
se roaga pentru tine ingerii cuminti
se roaga ca sa uiti...

luni, 8 septembrie 2008

Come lay beside me, this won't hurt, I swear...




Could you be there? 'Cause I'm the one who waits
The one who waits for you...

miercuri, 3 septembrie 2008

File din cartea albastra de pe masa (1)

Cum am invatat sa fac baloane din guma de mestecat

Destul de greu am invatat. Ca si mersul pe bicicleta, datul pe gheata si ...cam atat. Coarda nici acum nu stiu sa sar si inca imi e frica sa ma urc intr-un topogan inalt. Sunt un antitalent al oricarui joc cu mingea. Sunt plictisita, un pic ambigua si total neinteresata. Mai pasiva decat am fost vreodata. Nu pentru ca as fi avut vreo revelatie latenta ci doar pentru ca am obosit.
Vedeam totul si pe oricine in propriul mod, colorat si dulce. Stiu cum sunt oamenii, imi dau seama, mai lesne sau nu, insa eu consideram orice om bun, frumos. Niciodata nu imi aminteam raul, dimpotriva.
Dar m-am plictisit. Nu pentru ca as considera ca e timpul sa ma ocup de mine insami. Nicidecum. Ci pentru ca oricum fiecare are o parere extra buna despre el. Eu deja aduceam un surplus.
Plictisita...poate indiferenta. Cunoscuti sau nu, am fobie de orice inseamna contact interuman. M-am plictisit sa mai raman siderata la orice noua minune pe care ai mei semeni o pun in scena.
Destul de greu am sa invat, insa imi va reusi. Imi voi aminti si voi vedea doar ce mi se prezinta. Poate.
Cel putin, baloanele de guma ma fac fericita.