duminică, 24 noiembrie 2013

In dreapta strazii, slab luminat.


Curand dupa prima ratacire, a inceput sa-mi placa statutul: ratacitor ocazional. Asteptam cu infrigurare urmatoarea escapada. A venit mai tarziu decat asteptam, decat am vrut. Era acelasi sentiment pe care il incearca un copil atunci cand sterpeleste o prajitura si o mananca pe ascuns.
Magazinul cu dorinte se deschisese si eu aveam credit nelimitat. Aveam scurte momente in care simteam lipsa unor mustrari de constiinta, unor procese definitive si irevocabile, asa cum se intamplase de atatea ori in trecut. Forul superior de judecata era intr-o vacanta neanuntata. M-am trezit singura in mijlocul unei scene necunoscute, iar rolul imi era strain. Eram in gara, iar pe bilet era specificat doar numarul trenului.
Niciodata nu am simtit clar o destinatie, un punct terminus in care vreau sau trebuie sa ajung. Biletul acesta era cadoul perfect din partea Regizorului. Loc confortabil, la geamul cu imagini alb-negru. Calatoria perfecta, fara capat de linie, fara asteptari. Cineva a tras semnalul de alarma si m-am trezit cu toate bagajele buluc peste mine. Intotdeauna, totul era bine compartimentat, aranjat, etichetat in capul meu; nu indrazesc sa spun suflet, e ceva acolo care fumega, nu vreau sa risc un incendiu, tocmai acum. Aveam in jur jumatati de idei, cuvinte rastalmacite, fraze seci, mucegai si flori presate. Tot ceea ce fusese catalogat in ultimii ani, zacea acum pe jos, incurcat si fara noima. Am iesit din compartiment, am cautat pe cineva, oricine, care sa-mi dea cel putin raspunsuri, daca nu ajutor pentru a reorganiza totul.
Erau oameni, nu stiu daca multi sau putini, care ma priveau ingaduitor, zambind cu amabilitate. Imi simteam ochii goi, urechile amortite sau gura inclestata, pentru a reusi sa cer ajutor. M-am intors la locul meu, in aceeasi dezordine, fara macar un indiciu spre ce ar trebui, cum ar trebui, cand ar trebui sa fac ceva. Singura certitudine era impetuozitatea unei actiuni.