...ti-as scrie un rand, sau doua
a cate-o fraza
plictisindu-ma intr-o lenesa dupa-amiaza...
In ultima vreme, imi naste, ca sa nu zic fată, mintea, zilnic cate o idee mareata si general valabila...mici maxime zilnice. Cum ar fi: daca iei lucrurile prea in serios, s-ar putea sa-ti prinzi urechile si sa te pierzi...sau: nu trebuie sa iei totul personal; cu cat mai detasat, cu atat mai bine. Dar cea mai pregnanta idee e aia in care visez eu la o lume unde nu judeci orice gest al aluia de langa tine, in care nu te folosesti de clisee si idei preconcepute, in care iti lasi creierul sa zburde, nu-i mai servesti incontinuu scurtaturi (sau shortcut-uri, daca suna mai bine asa). Cred ca nu m-am upgradat asa mult cum imi place sa cred...sunt la acelasi nivel din adolescenta, cand aveam portii triple de vise per zi. In acelasi stadiu in care orice noua idee e lege de urmat, in care orice mic lucru este pe indelete dezbatut in mintea mea bolnava si maniaco-depresivo-obsesivo-paranoica (nu cred ca asta e neaparat rau). Aceeasi aiureala, aceleasi nopti de singuratate, de muzica, de acuarele si ganduri nastrusnice. Aceleasi zile in care daca-mi propun sa am o zi buna, va fi buna, ca asa zic eu. Aceleasi zile in care daca m-am trezit depresiva, apoi nici ca-mi sa-mi revin cat e ziua de lunga. Aceleasi copilarii si increderea ca voi intoarce lumea pe dos...macar lumea mea. Mereu crezand ca am reusit sa zic: asa sunt eu, ca in ziua urmatoare sa nu stiu ce e cu mine.
Si am niste ani...asa, 22 cum sunt ei, dar sunt...nu mai sunt 14, 16, 18. Credeam ca se vor schimba lucrurile. Ca o sa fiu si eu "serioasa si cu capul pe umeri", fara fluturi in cap si norisori imprejur...fara sentimentul ca nu voi ajunge vreodata la un punct stabil.
...dar cum stateam si ma gandeam
nicio fraza nu ar fi de-ajuns
sa spun tot ce-as avea de spus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu