Exista acel moment ciudat, inexplicabil, ce te poarta cu el, pana-ntr-acolo incat nici macar nu mai stii de tine; nebunia care indata ce a trecut te lasa secatuit de orice urma de vointa. In timpul careia nu mai stii de tine, de ce este in jurul tau, de bine sau rau. Nu te mai stii, nu te mai recunosti, nu vrei sa te mai privesti tocmai pentru ca nu e nimic acolo. Starea de profunda pustiire.
Ca si cum te-ai invarti in loc...cazi...insa nu se opreste! Simti in continuare vartejul ametitor. Nu ramane nimic in urma. Doar sec si gol...si durerea de cap.
Care sunt sansele ca "nebunia" si "golul" sa fie constructe imaginate pentru a imbogati propria existenta?
RăspundețiȘtergereCat de fericita sa fie propria existenta, sau cat de anosta, pentru a cauta diversitatea tocmai in nebunie si gol?
RăspundețiȘtergereCe-i drept, stiu ca noi cautam mereu sa ne verificam limitele prin trairi extreme, insa ma intreb care sa fie motivul pentru care sa cauti aceasta extrema a golului. Eu stiu sigur ca nu am cautat-o. Nici constient, nici altfel. Dar poate tu stii ceva despre aceste aceasta probabilitate, de a fi o constructie imaginara. Insa, ma indoiesc ca a te simti gol si total fara directie este imaginar, cu atat mai putin creat pentru a imbogati existenta.