aluviuni nocturne ale psihicului

Mi-am dorit de atatea ori sa uit atatea zile, feţe, minute de agonie, incat acum imi e frica sa nu uit totul. Mi-e frica sa nu ma trezesc intr-o zi si sa nu mai stiu. Ea, uitarea, vine atunci cand vrea. Niciodata cand o astepti, niciodata cand o doresti cu disperare...asemeni linistii, asemeni iubirii.

Viata trece repede. Mie propozitia asta nu-mi place. N-as putea spune exact de ce. E ceva in alaturarea vietii cu trecerea, care nu mi se pare la locul lui.Si-apoi, cine stabileste daca noi trecem prin viata sau viata prin noi?

Simt ca te cunosc, uneori. Imi furi ceritudinea cu siguranta celui care-si schimba chipul mereu. Si-apoi esti nou, din nou, un mic om nascut din ou.

Se alungeste lenesa pe perna mea, umbra chipului tau, pictura de ulei pe panza. E inabusitor, e cald cumplit. Se preling culorile tale, pe pleoapele mele, pe fata mea. Te inspir, te integrez mie, cea care mereu zbor si uit sa ma intorc. Te iau cu mine, acolo unde culorile ating lumina.

E rece si trist aici, la voi. Mi se spusese altfel. Ca voi stiti sa imbratisati cald, sa sarutati luminos, sa iubiti irational. Dar e rece, intuneric si atat de rational aici la voi. Ati ars zborul, i-ati vanturat cenusa si ati ramas goi.

Linistea se afla in imbratisarea cea mai lunga, inclestare de viata si de moarte, in care te prind pentru a nu-ti mai da vreodata drumul.

Sunt secrete pe care le tin atat de adanc inchise, inca si mie imi e greu sa ajung la ele. Iar cand ajung, rabufnesc cu asemenea forta incat sunt tintuita locului zile intregi fara sa stiu daca am sa mai pot respira normal. E un eu de care imi e asa de frica, incat l-am condamndat la inchisoare pe viata. Sta in aceeasi celula cu secretele, in intuneric, nemeritat poate.