Erai asezata pe un scaun alb, fara spatar. Priveai in jos, la mainile-ti impreunate pe picioare. Stateam asa de minute bune, incat nici macar nu-mi amintesc ce asteptam. Cred ca raspunsul la o intrebare, aceeasi intrebare dintotdeauna: "de ce?".
Florile de pe masa imi provocau o stare de rau, asemeni unei rani deschise. Se inghesuiau idei, franturi de ganduri, umbre de dorinte, iar eu deveneam cu atat mai nervos cu cat toate cuvintele pareau c-au plecat intr-o vacanta, binemeritata, poate. M-a fixat apoi orbitor, asemeni unui reflector: esti surda la mine! Am realizat ca tipam, dar tu ai ramas cu privirea sfredelind invelisurile pamantului.
Am tacut, am pornit spre usa. Trecand pragul am revenit in prezent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu