Cand nu mai stiu
Ma panichez, incep sa-mi tremure mainile, sa fiu agitata, sa ma doara stomacul si sa am o stare de profunda slabiciune. Atunci nu mai cred nici in mine si am clara impresie ca oricine vrea sa ma atace, vrea ceva de la mine. In momentul in care nu mai stiu nimic, dar mai ales in ce directie ar trebui sa-mi atintesc privirea, ma simt dureros de singura. Nu stiu exact la ce ma astept, insa uneori ma simt atat de departe de tot ce ma inconjoara! Cred ca sufletul nu are memorie. Ar trebui totusi sa posede asa ceva, i-ar fi mai usor...mi-ar fi mai usor. Minunatele idei si constatari la care am ajuns...nimic. Nu am stiut niciodata si nici nu am sa stiu cum e mai bine, nici macar pentru mine, sau poate mai ales pentru mine. "Daca esti in regula cu tine, vei fi si cu ceilalti"; eu nu ajung la niciun punct stabil cu nimic. Chiar daca ajung la bine, nu stiu cum sa fac fata. Cred ca experienta te face mai puternic, atat cat poti fi perceput ca un om puternic. Cu acest gen de forta interioara te nasti, ea te tine legata de pamant, de real, de concret. In momentul in care doar te izbesti de pamant, in cadere, nu te intareste. Atunci cand te simti stingher aici jos si cauti fara incetare si fara raspuns, clar, realitatea imediata nu-ti da forta.
Eu si baloanele mele de sapun...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu