M-am trezit devreme azi, pe acelasi fond al vremii neprietenoase. Se pare ca nici azi nu ma voi bucura de toamna. Ceva trist se intampla. Mi se fura ceva vital, aerul toamnei.
Dupa primavara - anotimp mult elogiat in poeme nemuritoare si sub auspiciile caruia sunt nascuta, ca o floare de mai ce ma aflu - toamna e de departe favorita mea.
Nu coloritul frunzelor ma atrage, catusi de putin. De fapt ma tot intreb ce vad oamenii atat de frumos la aceste frunze...moarte! E trist! Hey, copacii raman goi si infrigurati. Ce e asa spectaculos la asta?
Nu. Eu iubesc mirosul toamnei. Nimic nu poate si nu ii concureaza. Exceptand zilele de felul asta, cand sunt prizoniera in casa, toamna are un soare doar al ei, dulce, caldut si zambitor, ce imi surade doar mie. Aerul e calm, in ciuda agitatiei ce pare sa puna stapanire pe oameni, un aer cuminte si aromat. Dar sa lamuresc un aspect; eu vorbesc de toamna la tara, la mine acasa. Aici m-am intalnit, la propriu, cu toamna, zilele abia trecute. Puternica, fragila, dulceaga, cu adierea ei calduta si parfumul inconfundabil. O tanara care nu e nici femeie, nici copil; are insa siguranta farmecului sau. Aurie. Usor adormita dar proaspata.
Dulce-amarui. Asa este mirosul toamnei.
da...soarele nu te arde ci te mangaie...racoarea te trezeste...linistea iti da o stare de bine...totul amorteste si din pacate foarte putin vad frumosul in aceasta amortire...ce bine!!!...e bine ca doar unii vad ca toamna nu inseamna frig si urat...ca doar unii stiu ca toamna are miros...mangaiere...liniste...(ar fi trist sa o stie cu totii)
RăspundețiȘtergerem-am intanlit si eu cu ea duminica :)...sa pui ceva din miros in "cutiutza" pentru oricand :)