Exista oameni a caror existenta duce mereu la suferinta, pentru care, orice lucru s-ar intampla, este unul negativ. Te nasti sub auspicii nefaste? Exista o lege a compensatiei si platesti acum? Nu cred. In momentul in care capatul unei trairi e mereu dureros, ai cercetat deja extremele trairilor principale. Stii deja ce te poate astepta la capatul unei experiente, ai pe umeri paroxismul sentimentului. Ai iubit pana la limita superioara, sau ai urat. Ai fost innebunit de durere, ai atins nebunia, ai testat limitele morale si sociale. Dar ai reusit sa te salvezi. Acum nu mai astepti nimic, pentru ca nu mai poate fi nimic. Exista, ce-i drept, sentimente variate ce nu le-ai experimentat, insa ai explorat limitele celor principale. Singura stare ce nu se epuizeaza niciodata este cea creatoare. Nu obosesti, nu ai cum sa atingi marginile creatiei. Este intotdeauna salvatoare. Creatia, cultura, au minunata putere de a te ajuta sa renasti, sa te ridici, sa te impaci cu tine insuti. Poate ar fi suficient, daca nu ai simti nevoia colectivitatii, a grupului, fie cat de mic. Singuratatea este, indiscutabil, cea mai nociva amenintare ce planeaza asupra omului. Iar creatia te poarta spre insingurare, atat de ceilalti cat si de tine insati. Nu este atat nevoia de a te regasi in celalalt, cat stringenta autoregasirii.
Labirinturile au intotdeauna iesiri, pe care le gasesti fie cu ajutorul firului, fie fara el. Dar daca nu ar exista iesire? Un infinit labirint? Daca trairile umane nu ar avea limite? Ar duce inevitabil la moarte. Sunt putini cei care reusesc sa depaseasca situatii critice chiar cu perspectiva unei iesiri; care ar mai fi filosofia, dorinta de viata? Ce ar mai anima omul? Extinctia sta in incapacitatea omului de a se opri? Cel mai probabil. Imi pare ca natura umana nu stie sa-si stabileasca limite.
Dorinta de moarte este cu mult mai puternica decat cea de viata; dar nu orice fel de moarte ci o moarte cu spectatori. Cati sunt cei care se retrag sa-si planga durerea in singuratate? Cati ar merge sa moara singuri, nestiuti de nimeni? Spectacolul grandios oferit de marea trecere, de suferinta suprema sunt impetuos necesare omului. Se va fi vindecat doar cel ce si-a trait suferinta in tacere, cel ce-si va fi explorat durerea pana in cele mai inalte cote de unul singur. Amarul este cel gustat singur, pana la ultima picatura. Dar asta nu te va face mai puternic, ci mai sarac cu o simtire, traita pana la limite.
ce ne poţi spune despre a crea având în suflet publicul (grupul apropiat ţie)?
RăspundețiȘtergerePoate am plecat eu de la o premisa gresita, ori poate nu reusesc sa patrund in totalitate misterul creatiei, insa imi pare ca lucrarea de geniu, creatia pura, insingureaza; ai in suflet persoane apropiate, insa actul creator presupune singuratate.
RăspundețiȘtergerece înţelegeţi prin "spectacol grandios" (oferit de, spuneţi, "marea trecere")? Descrieţi grandoarea
RăspundețiȘtergereLa moarte ma refeream. "Descrieti grandoarea"...wow! asta e o cerinta mare; sau o mare cerinta. Moartea imi pare un spectacol cu adevarat maret, cu un impact mai mare decat nasterea, probabil si din cauza multelor necunoscute, misticismului. Atat timp cat poti face presupuneri asupra mortii sau a unei vieti de dupa moarte, hranesti nevoia umana de inedit, de supranatural, oferi un spectacol, unul revelator chiar.
RăspundețiȘtergerevi se pare, deci, spectaculos? v-ar plăcea să dansaţi ori să spuneţi poezii la înmormântări? :) vechii daci se bucurau când murea unul de-al lor!
RăspundețiȘtergeredar...merită oare atâta atenţie subiectul, mai ales că e cam abstract
Nu a avut nicio legatura articolul cu acest ritual, nici macar nu am vrut sa schitez vreo idee in legatura cu moartea. Cat despre a face ceva la inmormantari,as face ceva, nu as participa la ele.
RăspundețiȘtergereDumneavoastra ar trebui sa va raspundeti la aceasta intamplare; cea referitoare la atentia acordata subiectului.