Oameni mici

Am făcut din mult puțin, am redus la minim și mi-a plăcut. Mi-am luat ceașca de cafea în mână, am sorbit de două ori și mi-am zis că azi e ziua.
Ai un an peste 20, adică ai schimbat deja ceva...prefixul. Așadar ai 21 de ani, vârsta biologică.
Nu cred că are cineva stupida pretenție să știi cine ești...în afară de mine. Eu vreau, dragii mei din aceeași generație să știți cine sunteți, ce vreți de la voi, de la noi, de la lume, de la viață în general. Vreau să aveți o imagine clară a ceea ce sunteți, vreau să aveți câteva date generale. Lucrurile pe care le experimentezi, guști, înveți în liceu. Experiențele care au loc înainte de 20 de ani; nu pentru că spun eu că se inatmpla atunci, ci pentru că asta e mersul firesc al lucrurilor. E destul de trist ca la 21 de ani să ai atitudine de 17, să te compoti fix ca un puber exasperant. E greu și pentru tine - înseamnă că ai trecut peste o perioadă importantă, și o trăiești acum - , e greu și pentru noi, cei din jur - care ne așteptăm să avem în față un om ce a trecut deja de perioada asta - .
Am rămas profund șocată în ultima vreme de reacții, de atitudini nepotrivite. Asta după ce abia îmi revenisem după anul 1 de faculta, când credeam că m-am întors în timp în primul an de liceu. Te aștepți ca după terminarea mirificului liceu să fii mai ok cu tine însăți. Dar nu!!! Kinderi în cel mai înalt grad. Am zis că poate unii își revin mai greu. Nu!!! Nici asta. Sunt persoane care își revin și altele care dimpotrivă nu-și revin deloc, absolut, niciodată. Se macină ei, îi toacă mărunt și pe cei din jur. Dar sunt drepți, maturi, deținători ai adevărului suprem; oameni destoinici și capabili, cu privire dreaptă, încrezătoare, nepătata. Ete Fleoșc! Oameni mici care nu știți să visați și mai ruinați și visele altora. Care trăiți adolescența după 20 de ani!
Eu când spun că știam mai multe când eram mai mici, pierzând odată cu vârsta din ce în ce mai mult, urlați la mine să mă maturizez. Nu, nu! Lasă așa.
La voi maturizare înseamnă un job, unde muncești pe rupte, pentru că de bani avem toți nevoie, sunt dureros de necesari; maturizare înseamnă să-ți porți singur de grijă, să fii responsabil. Să mai ieși din când în când cu amicii (doar amici, de prienteni nu ai timp, asta în cazul în care știi la 21 de ani diferența între amic și prieten), te faci țăndări, că doar alcool și iarbă găsești la orice pas, zaci a 2-a zi, care e duminică, și luni o iei de la capăt. Fie ai pe cineva lângă tine, fie ești single, istoria e aceeași.
Amețești. Dacă stai să urmărești timpul amețești. Se mișcă îngrozitor de repede, dureros. Trece, trece și te trezești la 25. Muncești mai mult, ai nevoie de mai mulți bani, te gândești că poate vrei un copil. Timp pentru el nu vei avea, pentru că ai nevoie de bani, bani ce se câștiga cu o investiție: timp. Relaxare înseamnă concediul de vară, în care îți vei permite probabil să mergi în oarecare insule exotice sau croaziere, unde să te prăjești la soare sau unde să te ia frumos de mână un ghid să-ți prezinte Sfinxul. Te mai întâlnești din când în când cu vechile cunoștințe, ieși cu colegii de serviciu rareori.
Deja la 30 de ani nu vreau să-mi mai imaginez. Nu mai vreau și gata.
Ești matur, pe picioarele tale, te descurci singur, da?
Și?
Dincolo de asta ce mai e?
Bineînțeles, eu privesc din perspectiva mea. Una în care țin cu dinții de ce visam când eram mică. Unde vârsta biologică nu are nici cea mai mică legătură cu cea psihologică. Unde la 21 de ani văd că cei din jur nu știu multe aspecte pe care ar fi trebuit să le aibe bine împământenite, însă sunt "stăpâni pe viață lor".
Să mă facă cineva să înțeleg care e percepția generală despre maturitate. E altceva decât a-ți asuma responsabilități? -și nu, job-ul, câștigul de cât mai mulți bani, nu se încadrează aici-.
E altceva decât încrederea în tine? Decât a privi înainte în culori? Decât a ști ce vrei de la tine, de la cei din jur?